Cine sunt eu atunci când mă simt în siguranță?…

Datoria invizibilă a copilăriei

Copilăria cu gust de libertate

O să încep această postare cu o amintire din copilăria mea, de până la cinci ani.

Eram mică și îmi amintesc cum eram o grămadă de copii. Ne jucam jocuri de cărți, „Țară, țară, vrem ostași” sau săream coarda. De obicei fugeam de acasă și stăteam ascunsă pe la alți copii, ca părinții să nu ne pună la treabă.

Toată ziua eram afară.

Sunt momente în care mi-aș dori să mai am acea bucurie de atunci, când tuturor ne plăcea pur și simplu să fim împreună.

Din păcate, asta e doar amintirea frumoasă despre acea perioadă.

Dar, stând și analizând mai adânc, mi-am dat seama că m-am simțit la fel de deconectată de acei oameni, cum mă simt și astăzi, ca adult.

Ca și cum ceva din mine nu putea să se potrivească în imaginea aceea.

Această nepotrivire cu fundalul vieții a fost mereu acolo.

Despre maturitatea timpurie

M-am simțit mereu diferită.

Nu știam cum e să te bucuri fără să te gândești ce se va întâmpla mâine.

Eram copilul care își făcea griji, care se panica la gândul că, dacă ar lăsa garda jos, totul s-ar prăbuși în jurul lui.

Pentru cei care mă cunosc, viața mea a fost mereu o pendulare între lumi — de la un oraș la altul, de la o etapă la alta.

În timpul școlii stăteam la oraș, iar verile le petreceam la țară, ajutându-i pe ai mei cu legumicultura.

După ce am ajuns la Cluj, a fost și mai dificil. Cultural vorbind, era o altă dimensiune.

Prieteniile din datorie

Nu prea am avut prietenii de lungă durată.

Și uneori, chiar și acum, îmi e greu să îmi fac prieteni.

Am realizat recent că nu știu cum să leg relații fără să fiu de folos cu ceva în viața celuilalt.

Mult timp, oamenii au fost prieteni cu mine pentru că aveau ceva de câștigat.

Eram eleva silitoare de la care se putea copia.

Persoana responsabilă care putea ajuta.

Cea curajoasă, care se băga prima acolo unde altora le era frică.

Așa am învățat, fără să vreau, că iubirea și prietenia trebuie câștigate.

Că nu există fără un schimb.

Și că, dacă nu muncești pentru ele, nu valorează.

Datoria invizibilă

Când am realizat că nu știu să fiu fără să fac, am fost tristă zile întregi.

Mi-e greu să primesc ceva fără să simt că trebuie să dau înapoi, ca să nu rămân datoare.

Am trăit mereu cu sentimentul unei datorii invizibile.

Eu tot plusez, și la final de lună, sufletește, sunt tot pe minus.

De aceea, uneori aleg inconștient oameni care au nevoie de mine — ca să pot da.

Și te întrebi: „de ce nu te oprești?”

Pentru că e greu. Pentru că acțiunea de a te opri doare.

Așa a fost construit creierul meu — 30 de ani în care a învățat că trebuie să performeze ca să fie iubit și validat.

Despre complimente și suspiciuni

Când primesc un compliment, nu știu ce să fac cu el.

Mă simt inconfortabil. Ca și cum ar fi o slăbiciune.

Când cineva e drăguț cu mine, mintea mea imediat șoptește: „sigur vrea ceva de la mine”.

În lumea mea interioară, oamenii nu oferă fără un scop ascuns.

M-am gândit la mine ca la o mașinărie bine unsă, făcută să performeze.

Dar în ultimul timp, mașinăria cere mentenanță.

Am ajuns în punctul în care mi-e greu să rezolv probleme.

Uneori, chiar și pe ale mele.

Indestructibilitatea e o minciună

Toată viața am vrut să fiu impecabilă, perfectă, deșteaptă, incontestabilă.

Să nu existe nicio îndoială legată de mine.

Dar indestructibilitatea e o minciună.

Ești om. Și te frângi ca oricine altcineva — emoțional, fizic, mental.

Procesul de a desface toate straturile acestei traume și de a te simți în siguranță cu tine e greu.

Tu trebuie să fii părintele care nu l-ai avut.

Să îți oferi ție siguranță.

E ironic, nu?

Pentru că ai fost singur de la început.

Ce înseamnă siguranța?

Aici încă mă blochez.

Nu știu ce înseamnă siguranță. Nu am definit-o niciodată.

Poate că, pentru mine, siguranța a fost mereu să nu tulbur liniștea celorlalți, ca să fiu lăsată în pace.

Liniștea mea venea doar dacă ceilalți erau liniștiți.

Nu spun asta ca să mă plâng.

Spun asta pentru că realizez azi că am avut o definiție greșită a siguranței.

Și poate că abia acum încep s-o construiesc de la zero.

Cine sunt eu atunci când mă simt în siguranță?

Încă nu știu. Dar învăț să aflu.

„Pictură realizată de colega mea, Claudia Costina — o imagine care vorbește despre curaj, haos și renaștere.” (Take heart in Art - Facebook)